Melisa


As fi vrut sa il mai vad, dar a fost o perioada in care nu am mai stiut nimic despre el. Eram deja in clasa a opta , urma sa am banchetul. Toate colegele mele aveau rochii, farduri, tot ce le trebuia ca sa se afiseze la ultima noastra petrecere impreuna. Ele aveau parinti, asa imi spunea bunica si asa stiam si eu. Aveam si eu parinti, doar ca de mama nu mai stiam nimic de la sase ani, iar de tatal meu stiam ca nu m-ar putea ajuta atata timp cat langa el era un diavol, nu o femeie. Imi propusesem ca daca il voi intalni pe strada nu-l voi mai lasa sa treaca si sa intoarca privirea, nici sa-mi arunce monezi de 50 de bani; aveam nevoie de cinsprezece lei ca sa pot participa la petrecere si simteam ca este de datoria lui ca macar atata lucru sa faca pentru mine. As fi vrut sa-i explic ca bunica nu are sa-mi dea si sa-l rog sa ma ajute. Nu l-am intalnit pe strada, dar din disperarea de a nu ma face de ras in fata colegilor am mers la poarta lui si l-am strigat de multe ori. Intr-un sfarsit a iesit in prag ea, o femeie roscata, grasa, cu ochii verzi si parul valvoi in cap.
– Cine esti tu?
– Vreau sa vorbesc cu tati. Stiti prea bine cine sunt, fata lui.
– Nicolas nu are copii. Pleaca de la poarta mea.
– Va rog frumos. Este urgent.
– Nu este acasa. Spune-mi mie ce ai cu el.
– Am….am nevoie de cinsprezece lei. Anul asta termin clasa a opta si profesorii deja au inceput sa stranga banii pentru banchet.
– Nu iti va da nici un ban. Vii la el doar cand ai nevoie? Pleaca de aici!
A intrat in casa, iar eu am ramas in fata portii ca o cersetoare, plangand. Nu stiu ce imploram mai tare, iubire sau doar bani? Acolo era casa unde ma nascusem, de acolo plecase mama cand aveam doi ani jumatate, tot acolo ma vazuse pentru ultima oara la sase ani. Vecinii care imbatranisera si care stiau toata povestea iesisera in porti. Printre lacrimi ii priveam cum unii plangeau de mila mea, altii isi faceau cruce de felul cum se purtase femeia, exact ca o mama vitrega si rea. M-am uitat lung spre poarta la care ma jucasem de multe ori in nisip, la pivnita de unde saream sub ciresul mare, dar care nu mai era, la fantana de langa gard, care avea capacul pus si pe care parca scria ,,interzis sa va potoliti setea din ograda mea”; am privit casa ce statea sa se darame si m-am intors sa plec cu ochii in pamant. Am plans tot drumul pana acasa si a fost lung; mi-am urat propria viata, parintii ce mi-au dat-o si ziua in care am avut curajul sa implor mila in fata acelei femei. Ajunsa acasa am scris o scrisoare pentru tatal meu in speranta ca il va durea si pe el sufletul cand va citi, asa cum m-a durut pe mine, atunci cand l-am strigat pe el si a lasat-o pe ea sa ma alunge ca pe un caine.
,, Draga tata,
Am crezut ca ma iubesti si ca esti mandru de mine, macar pentru rezultatele bune de la scoala. Nu ai fost la nici o sedinta, nu mi-ai vazut scrisul, nu cred ca imi cunosti diriginta, dar sunt convinsa ca ai aflat cate ceva despre mine. Nu sunt cea mai buna din clasa, dar sa stii ca plang in fiecare an cand Razvan ia locul doi pentru ca este copilul secretarei de la primarie, iar eu raman pe locul trei pentru ca sunt fata ,, nimanui”. Voi plange si anul asta cand doar copiii bogati si cu parinti au dreptul sa petreaca.
Tata, incep sa te urasc cu toata fiinta mea! Da, te urasc pentru tot ce traiesc! Credeam ca cel mai tare te urasc atunci cand treci pe langa mine si te prefaci ca nu ma vezi, dar azi am descoperit ca cel mai rau ma simt atunci cand te caut si nu te gasesc. M-a durut ca ai trimis o femeie atat de mare sa alunge un copil batut de soarta ca mine. Cum tata sa permiti asa ceva?
As vrea sa iti promit ca nu te voi mai deranja niciodata, dar nu pot; stiu sigur ca intr-o zi te voi cauta sa ma vezi mireasa. Am crescut, tata! Am crescut sub ochii tai fara sa ma vezi. Nu te doare?
Cu ura, Melisa, fiica ta”
Nu l-am urat niciodata. As fi vrut probabil, dar eram sange din sangele lui; as fi vrut sa-l intalnesc des si sa fug de el asa cum fugeam cand eram mica, dar de fiecare data ramaneam plangand in urma lui. Ma durea indiferenta lui, privirile umile ale oamenilor din sat; ma infuriam de fiecare data cand o femeie o intreba pe bunica:
– Auzi, Cati, asta este fata lui Nicolas al tau?
– Ea este!
– Ptiu fata, da ce seamana cu fiu-tau, cap taiat el.
– Apai, nu e fata lui? Cu cine sa semene?
– Da de muma-sa nu mai stiti nimic?
– Nu mai stim, treaba ei, faca ce-o vrea.
– Asa e, pacat de fata asta ca au lasat-o amandoi si uite te chinui tu sa o tii in scoli.
– Eh….Dumnezeu le oranduieste pe toate. Ma chinui cat pot, cand nu voi mai putea si-o gasi si ea un om bun sa se marite.
Aceste dialoguri se intamplau des, atat de des incat ajunsesem sa nu mai vreau sa plec cu bunica pe strada de-a neamurile. O rugam de fiecare data sa nu se mai opreasca cu toate tatele de vorba si sa nu le mai permita sa ma faca sa ma sim prost, dar bunica nu era genul de om care sa astupe gura cuiva chiar daca si pe ea o deranjau anumite comentarii. Crescusem si incercam sa neg faptul ca sunt un copil abandonat. Pana la urma nu eram cel mai defavorizat copil. Cresteam langa o bunica care ma iubea ca pe ochii din cap, langa matusa si unchiul meu care de multe ori lasau nevoile copiilor lor ca sa imi dea mie, aveam doi verisori care erau fratii mei si pe fratele tatalui care ma iubea nespus. Toti ma iubeam si eram un copil norocos, fara ei as fi ajuns la o casa de copii de unde nu mi-as fi cunoscut niciodata bunica mea cea buna, rudele mele frumoase si pe tatal meu care independent de cum se purta stiam ca ma iubeste si uneori era de ajuns in comparatie cu faptul ca mama nici nu stiam cum arata.
La scoala, copiii nu ma tratau nicicum. Copiii iubesc si atat, ei nu tin cont de clasa sociala, de parintii pe care ii ai sau nu, de cum arati sau cum te imbraci. Umilita am fost doar de oamenii mari pentru ca doar ei stiau sa ma loveasca acolo unde durea mai tare si uneori aveam impresia ca gandeau mai putin decat copiii. Credeam ca atunci cand voi creste, nimeni nu va indrazni sa ma atinga cu un cuvant dureros referitor la trecutul meu, dar ma inselasem pentru ca abia de acum aveam sa cunosc cu adevarat lumea cu cele mai inspaimantatoare fete ale ei.
Cand un om vrea sa te raneasca te va acuza si pentru ce nu ai facut.
Dupa ce ai crescut iti vei dori sa te fii din nou mic, indiferent cat de necajita ti-a fost copilaria.
Daca se va gasi un om sa te loveasca, ceilalti vor privi batjocuritor fiind convinsi ca a avut motive sa o faca.
Atunci cand esti crescut cu o educatie frumoasa si iesi in lume, aceasta te obliga sa alegi calea cea mai nepotrivita de a raspunde rautatilor din jur.
Cand ai crescut, te bucuri foarte putin timp de educatia primita de acasa, societatea te obliga sa te autoeduci si de multe ori o faci mai prost decat ai invatat.
Oamenii mari sunt mai nefericiti decat copiii pentru ca devin rai pe zi ce trece.
Cu cat trece timpul cu atat aflii mai multe despre ura.
Cu cat imbatranesti, devii tot mai urat, daca nu stii sa iti scuturi sufletul de mizerii cand intrii in viata unui om.
De cele mai multe ori vom fi dezamagiti de oamenii bogati cu sufletul sarac, de oamenii curati cu sufletul murdar si de oamenii frumosi cu sufletul urat.
Bucuriile vin de la oamenii saraci cu sufelete sculptate in pietre pretioase, de la oamenii murdari cu suflete in care luxul nu este un moft si de la oamenii mai putin frumosi, dar cu suflete perfecte.

tumblr_lpr6h9asut1qgfqrso1_500_large

Anunțuri

Autor: Raluca Bădița

Cand scriu....visez. Cand visez ...zbor. Cand zbor...traiesc.

4 gânduri despre „Melisa”

  1. Există poveşti triste de iubire. Există poveşti la fel de triste despre oameni ajunşi la maturitate care, dintr-un motiv sau altul se ratează. Există poveşti despre suferinţele provocate de boli. Niciunele dintre acestea, pentru mine cel puţin, nu sunt nici pe sfert atât de triste şi dureroase cum sunt poveştile despre suferinţele absurde şi gratuite cu care, din vina noastră a adulţilor, se pot confrunta copiii. Noi suportăm dureri pricinuite de propriile alegeri. Ei însă, nu au nicio vină.

    1. Asa este. Cand un copil suferă din cauza parintilor va creste defect. Mie cel Putin mi-a fost foarte greu sa ajung sa am încredere in mine.
      Adultii se cearta, se despart, isi refac viata. Asta mi s-a întâmplat si mie, însă având o poveste in spate, încerc sa-l cresc corect si sa nu duca lipsa nimănui. Este greu oricum. Si stii cum e, fiecare om are adevărul lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s