Denis de la Dragoste

M-am trezit devreme. Mi-am facut o cana de cafea si m-am asezat la calculator, in sufragerie. Din cand in cand mai deschid usa la dormitorul lui, al fiului meu, care doarme ca un ingeras. I-am facut poze si aseara dupa ce a adormit. Mi-a lipsit atat de mult candva, incat nu ma pot satura sa il privesc cand doarme si sa ma minunez de el cand imi da cate o replica.

Aseara se chinuia sa deschida cuptorul cu microunde, ii place sa-si pregateasca cerealele singur. M-a rugat sa-l ajut sa deschida cuptorul: ,, Ajuta-ma sa il deschid pana ce ma fac eu mare si o sa pot singur, mami”! L-am ajutat si m-am prapadit de ras, este dulce si comic. Este o mana de om, dar ma surprinde. Ma pupa cand nu ma astept, imi daruieste flori, imi spune ca ma iubeste si ca sunt cea mai buna mama din lume. De multe ori cand sunt trista si il imbratisez ma simte si incearca sa isi ascunda cumva lacrimile alea pe care eu nu suport sa le vad. Nici o mama nu vrea sa isi vada copilul plangand; parca si lacrimile lor de fericire ne dor, caci sunt lacrimi si nu vrem sa le vedem pe obrajorii lor frumosi. Ultima data cand am fost trista m-a intrebat cum ar fi daca am trai pe o alta planeta. I-am spus ca nu este posibil, dar cu siguranta i-as fi raspuns: ,, Ar fi bine pe orice planeta daca oamenii ar fi altfel”.

Este mic. Este prea mic ca sa stie el despre viata, despre oameni, despre durere. Ma gandesc cu tristete la ziua in care va trebui sa-i povestesc, ,,povestea lui”. Va veni acea zi in care voi avea de dat explicatii, pe care nu le datorez nimanui in afara de el. Poate ca va trebui sa-i spun ca este un copil facut din dragoste pentru el, nu pentru mine sau dintr-o poveste cu printi si printese. Va afla cu stupoare ca sunt prima care i-a adus lacrimi si prima care l-a mangaiat dupa ce l-a certat. Sunt persoana care a luat decizii pentru viata lui si i-a schimbat lumea in care traieste. Poate ca as fi putut sa-i spun ca noi ne-am tot mutat pe alta planeta de cand a implinit doi ani; ca am trait pe o planeta pe care nu prea existau oameni, iar acum traim pe o alta planeta unde chiar ne este bine. As putea sa-i spun multe, caci deja are intrebari, dar nu ma lasa sufletul sa-l maturizez cu amanunte despre viata. Nu acum. Si poate ca nici atunci nu ma va lasa sufletul sa-i spun doar adevarul, dar cand minciuna este spusa in scopuri nobile, pare adevar. Nu l-as minti niciodata despre mine pentru ca daca am gresit, am facut-o doar din dorinta de a fi bine, iar el stie asta de acum, atat de mic cat este. L-as minti despre oamenii pe care el i-a iubit, iar ei mai putin.

Cu probleme, povesti, iubiri, lacrimi, zâmbete si speranta îl cresc cum stiu eu mai bine. Uneori îl cert si îmi plânge sufletul apoi, dar este datoria mea de mama sa-i arat unde greseste si sa-l laud cand face un lucru bun.

Mi-a luat mult timp sa-l conving ca numele lui de familie nu este ,,pericol public”. De fiecare data cand făcea cunostinta cu cineva i se spunea : ,, aaa, tu esti Denis, pericol public”. Copilul doar nu era sa creadă o mama ,,nebuna” cand toata, dar toata lumea ii spunea asa.

Acum ne ,, luptam” cu cine pe cine iubeste mai mult. Aveam obiceiul sa-i spun ca il iubesc cel mai mult pe lumea asta, iar el a inteles ca il iubesc mai mult decat ma iubeste el pe mine. Acum cand ii spun: ,,te iubesc”, el imi spune imediat: ,, eu cel mai mult”.

Asta inseamna dragoste. Pentru mine dragostea adevarata a inceput cu fiul meu. Cand spun Denis, ma gandesc la Dragoste pura, iar el cand defineste dragostea se gandeste la mine.

Te iubesc minune de copil. Te iubeste mama!