De ce se sinucid oamenii?


traieste_clipa_eckart550x700

Cred ca prima oara mi-a fost sufletul rănit la vârsta de doi ani si jumătate, atunci cand părintii mei au hotărât sa divorteze. Nu îmi amintesc nimic, dar stiu ca fiecare copil este afectat de aceasta ruptura. Cu timpul, viata mi-a făcut cunostinta si cu alte dureri, dureri ce poate au lăsat urme adânci in sufletul meu.

Au fost dureri pe care am simtit de multe ori ca nu le pot duce si mărturisesc cu rusine ca l-am implorat pe Dumnezeu de multe ori sa mă ia la el, dar stiu sigur ca niciodată nu mi-am dorit din suflet sa închid ochii si sa nu-i mai deschid. Cred ca tot ce voiam era sa nu mai sufăr, insa sa-mi pun singura capat zilelor nu as fi putut gandi, n-as fi avut curaj.

Acum cateva zile am primit o veste trista din satul in care am crescut. Un băiat, de varsta mea s-a sinucis. Poate ca multi au plâns cand au aflat astfel de vesti, ce-i drept cam asta este primul lucru pe care simti sa-l faci. La mine nu este asa. Nu stiu de ce, dar este peste puterile mele sa sufar pentru un om care si-a luat viata. Evident ca îmi pare rău, nu sunt o stanca de neclintit, însă îmi pare rău si atat.

Niciodată nu am dezvoltat cu nimeni acest subiect de teama ca voi fi considerata un om fără suflet, de teama ca voi fi interpretata gresit. Nu am inteles de ce trebuie sa renuntam la viată. Niciodată. Stiu ca iti trebuie ori foarte mult timp de depresie, ori  iei o decizie gresita pe moment. Stiu ca  practic atat poti, daca asta faci. Stiu ca oamenii lasi renunta. Nu o data am fost cu un picior in depresie si unul in realitate, nu o data viata m-a dus la zero pe plan financiar, sentimental si in relatiile cu prietenii. Au fost multe momente in viata mea cand l-am întrebat pe Dumnezeu care mai este rolul meu pe acest pământ, dar am ramas.Tocmai de asta sunt atât de revoltata pe oamenii ce renunta la viată, cand stiu ca ar fi putut alege altfel.

Sa privim si sa acceptam realitatea drept in fata, sa ne lingem rănile si sa ne taram  prin viata, este mult mai greu decât sa luam un pumn de pastile si sa închidem ochii, dar oare la cei din jurul nostru ne gândim? La mama ce s-a chinuit sa ne dea viata, la toata durerea ce o lăsăm in urma noastră?

Acum , in timp ce scriu articolul mi-am amintit de un site deschis pentru oamenii ce au aceasta problema. Nu am stat prea mult pe acel site sa citesc, sa vad daca este deschis de un pshiolog ( cum bine ar fi), nu am putut sa stau pentru ca pur si simplu am ramas stupefiata de mesajele ce curgeau de la fetele de 12- 17 ani ca vor sa moara. Cel mai tare m-a speriat faptul ca toate isi doreau sa moara din cauza parintilor sau a iubitilor. Nu am inteles si nu voi intelege niciodata ce au aceste fete in cap, daca este vina lor, sau preocupati de grijile cotidiente parintii uita sa ofere atentia necesara copiilor. Eu nu am avut parinti si poate ca au fost zile cand m-am simtit a nimanui. Poate ca cei care m-au crescut nu au fost de acord cu deciziile mele si eu copil fiind, m-am simtit singura, dar nu stiu daca as fi putut vreodata sa cred ca ei merita aceasta pedeapsa din partea mea. Sa pedepsim cu sinuciderea? Trebuie sa fim prea slabi si fara sentimente. Trebuie sa fim prea egoisti, atat de egoisti incat sa nu ne para rau nici de mama ce ne-a dat viata.

Habar nu am daca mai exista viata după moarte, daca  exista Rai sau Iad, însă si daca ar exista si daca cineva mi-ar garanta ca voi merge in Rai si ca voi fi foarte fericita, tot nu as putea sa fiu atat de egoista si sa plec. Nu as lasa niciodată durere in sufletele oamenilor ce mă iubesc, iar cei ce fac asta nu ar merita sa fie plansi. Consider ca un om care s-a sinucis, a rănit intentionat si a plecat pentru ca nu iubea pe cineva atat de mult încât sa rămână. Consider ca viata merita trăită indiferent ca ne duce in palate sau pe străzi, indiferent ca ne da mult sau putin.

Daca ar fi sa aleg intre moarte si durere as alege fără sa mă gândesc, durerea. As prefera sa deschid ochii inlacrimati in fiecare dimineata, dar sa-i deschid si sa trăiesc. As vrea sa inteleg, de ce oamenii se sinucid? Cat de lasi pot fi?ce fel de durere ii poate împinge la un gest atat de necugetat? Dar…din pacate sunt intrebari fara raspuns cu tot mai multi tineri ce se sinucid. Unde sunt pshiologii in scoli? Tare mi-ar fi placut sa fie si pe vremea mea pentru ca as fi batut singura la usa lui si as fi discutat, as fi tras de mana si alte prietene care isi doreau sa paraseasca aceasta lume, iar azi eu as fi ocupat cu siguranta un post de genul. Dar eu nu am fost crescuta asa. La tara nu se stia de pshiolog in scoli, dimpotriva se stiau lucruri mai ,, educative” gen ca ,,bataia este rupta din rai, atat acasa cat si la scoala”

  • Uitându-mă în istorie, descopăr că, pe măsură ce eşti mai lăudat când trăieşti, cu atât eşti mai uitat după moarte. – Neagu Djuvara

Presentation1 11550x700

Anunțuri

Autor: Raluca Bădița

Cand scriu....visez. Cand visez ...zbor. Cand zbor...traiesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s